Bucureştiul este atunci când: este capitala ţării, este profitabil pentru investiori, este oraşul cu cele mai mari salarii din ţară, este unul din centrele universitare, este presărat cu ceasuri de mii de euro, este disputat de administraţie şi societate civilă, este mai mult moloz decât verdeaţă. Aceste două zile, Bucureştiul a fost detalii.
Ludicul rămâne principala metodă de explorare. Şi aici ne referim la orice formă de explorare, orice întrupare a ludicului şi orice vârstă de utilizare. Povestea este mai mult decât snoavele lui Petre Ispirescu ori chiar incursiunile lui Creangă. Inevitabil, exprimarea primară şi unică este povestea. Mai jos: povestea acelora care s-au jucat cu Bucureştiul. Povestea în care Bucureştiul este personajul docil, răbdător şi amuzat, tolerant cu propria-i disecare şi amuzat de modalitatea în care detaliile-i ignorate/nesesizate/uitate au devenit centrul universului pentru o gaşcă de aproximativ 80 de persoane. Poate intrigă termenul de amuzat, însă spiritul aristrocratului oraş, azi, în povestea Bucureştiului pierdut, a avut aroganţa de a se da ascuns în amănunte, de a se releva în oameni şi de a cere ajutor în şi prin joc. Azi, Bucureştiul, a ieşit la joacă.
Pre-explorare sau Bucureştiul este singurul oraş pe care îl cunosc! Legile cauzalităţii sunt neechivoce în ceea ce priveşte legătura dintre cauză şi efect: efectul este intim dependent de cauze. Însă efectul scontat are consecinţe cel puţin la fel de puternice asupra cauzelor. Şi, ceea ce poate este adevărata frumuseţe a acestei legi, indiferent de rezultate, cauzele acestor prospecţii iniţiale rămân nealterate. Traducând în ceea ce s-a întâmplat" regăsirea Bucureştiului este un proces amplu şi îndelungat, însă curiozitate, intrigă, dorinţă autentică de a fi implicat în procesul de dezmorţire au fost actuale, acute şi perene.
Firesc, orice poveste începe cu de ce? şi asta pentru că motivele fac lucrurile să se întâmple. Şablonul motivelor închipuite de organizatori s-a potrivit de minune cu poveştile pe care le-am auzit a" pentru că trebuie că Bucureştiul să reînceapă de undeva, pentru că pasivitatea a fost doar scuză în faţă lipsei unor alternative reale de implicare, pentru că Bucureştiul este singurul oraş pe care îl cunosc! . Dacă autorităţile au găsit suficiente supape morale de sustragere de la răspunderea în faţă cetăţenilor, naivitatea, simplitatea şi imaculată afirmaţie a acestui participant pare dezarmantă pentru orice instanţă care îndrăzneşte să găsească scuze. Pare că responsabilitatea autorităţilor se translată de la achitarea mandatului la indecenţa pervertirii unui unic topos.
Originile academico-profesionale, ca şi categoriile de vârste, au fost pe cât se poate de eterogene a" începând cu elevi de clasa a 10-a şi ajungând până la persoane care au văzut Bucureştiul crescând şi decăzând. Totuşi se pot desprinde două categorii distincte: sunt curios! Bucureştiul nu poate fi doar ce vedem în cartierele muncitoreşti. Aud că sunt şi case frumoase care se dărâmă. Vreau să le văd pentru a putea să le apăr!. De cealaltă parte, dar pe aceeaşi baricadă: Nu mai pot tolera aceste distrugeri şi nu ştiu cum să fiu activ în procesul de proteajare. Concursul ăsta e un pretext pentru mine a" în fapt vreau să conteze şi munca mea la recuperarea Bucureştiului. Curiozitatea, intrigă, revoltă, pe-alocuri dezarmarea în faţa procesului care pare să depăşească cetăţenii, dar şansa pe care aceste zile se pare că le-o ofereau: de-aici au plecat toţi aceia implicaţi sâmbătă şi duminică în explorările urbane.
2. În sus, în jos, cam peste tot
Îmi mărturisesc locul în dinamica acestor zile:" eu am fost metafotograful care a hărţuit echipele, cu o apariţie pe atât de bruscă pe cât de neaşteptate i-au fost dispariţiile. De peste umeri şi de pe sub hărţi, am urmărit procesul de "puzzle-ificare" a Bucureştiului.
Sarcinile propuse de organizatori au dus jucătorii în cele mai intime detalii ale Bucureştiului. Joaca de-a demistificarea unor locuri arareori studiate a fost susţinută de un regulament care nu a permis alunecare din starea alertă şi de continuă aderenţă la Bucureşti.
Mai mult decât curiozitate şi uşorul spirit de competiţie firesc unui astfel de experiment, participanţii au fost în contue stări revelatorii şi experimentale. Zonele explorate au fost împânzite de tricouri ce au purtat aceleaşi însemne a" exploratorii voluntari, cercetaşii de capitală. Pentru un ochi căruia i-au fost străine rolul, scopul şi dinamica acestora, foiala, când amuzantă, când curios de intrusivă, a fost întâmpinat pe parcurs de cetăţeni care au lăudat demersul: bravo, copii ! Aşa le trebuie ! Am decriptat mesajul într-o tonalitate negativă, însă identică cu însăşi cauzele pentru care aceşti oameni au umblat pe străzi a" ei, cărora aşa le trebuie sunt autorităţile care au uitat. De ei, de cetăţeni, de binele cetăţii şi de veritabilă lor misiune.
Proba care indică participanţilor să vorbească cu cetăţenii, dincolo de ghiduşia contextului (participăm la un concurs), a certificat iniţiatorilor proiectului că munca lor este una îndelung aşteptată. Cetăţenii acostaţi, în curţi ori pe străzi, au ignorat miza" şi-au descătuşat vaietele urbanistice asupra participanţilor, uitând că nu sunt ei instanţa cărora adresează mesajul. Faptul că le-a fost promis că mesajul lor va ajunge la autorităţi a fost declansatorul unui dialog imaginar ce a frizat patosul.
Întrebare participant:Văd că locuiţi într-o casă absolut superbă. Însă în apropierea dumneavoastră sunt imobile care nu sunt în armonie cu arhitectura zonei? Cum credeţi că s-a ajuns în această situaţie?
Răspuns cetăţean: vai, păi uitaţi, asta să fie întrebarea mea către autorităţi. Cum de am ajuns în acest hal?
"Este prima dată când ridic ochii din pământ şi mă uit la faţadele caselor"." Participanţii au intrat într-o stare de mirare, lipsiţi de mp3-urile care îi antifonau de liniştea unui Bucureşti ce pare capitulat. A fost un declic al participanţilor de miză "instituţională" (concurs) ce i-a purtat pe străzi: ş-au instalat uimrea, conjugată cu intriga şi neînţelegerea faptului că ei trebuie să apere ceea ce, per se, nu necesită vreun proces de judecată, furia în faţa construcţiilor altfel decât cum ar fi trebuit să fie în zonele cu imobile de patrimoniu. "Băi, cum e posibil? Nu înţeleg cum de astea nu-s muzee".
Zilele acestea am aflat că sunt licee în care se predă opţional de arhitectură, am aflat că un student la "calculatoare" poate fi mai boem decât însăşi boemia, că un angajat într-o firmă de imobiliare a dovedit că aceste clădiri de patrimoniu, reabilitate de nişte norvegieni, pot aduce un profit care să intimideze constructorul hapsân (a se citi roamn), am aflat că există cel puţin un student la construcţii care, odată finalizate cursurile, va salva CentrulVechi al Capitalei, că cel puţin un student la arhitectură nu îşi va face din diplomă pretext pentru clădiri din oţel şi termopan, că cel puţin un adolescent îşi doreşte să fi trăit în perioada interbelică pentru a trăi Bucureştiul frumos şi cu demnitate.
La final de zi, "insolati" şi obosiţi azi am văzut Bucureştiul! Nu îmi pare deloc rău pentru alergătura asta. Nu ştiam multe lucruri frumoase, Sunt lucruri pe care le cunoşteam. Mă bucur că am ocazia să le arăt şi să le reclam. Entuziasmul anterior explorării s-a convertit în determinarea de a merge un pas mai departe decât aceste zile;" fiecare dintre participanţi sunt parte din proces, iar procesul reconstruirii Bucureştiului nu poate avea loc în lipsă lor.
3. La final, perspectiva
Am încercat un experiment, pe cât de ghiduş, pe atât de necesar: zilnic, în Bucureşti, astfel de echipe, să perpetueze o forfoteală care să alimenteze şi să anime cetăţenii în a-şi cere drepturile. De departe, acesta a fost cel mai util exerciţiu al competiţiei. Dianmica căutării Bucureştiului ajunge inevitabil la bucureştenii. Iar, aceste 2 zile, bucureştenii au văzut o alternativă: există "copii" care aleg să se dezbare de retorica aferentă nemulţumirii şi să îşi ia drepturile în serios.
Explorarea Bucureştiului a fost, pentru două zile, exploatare: de posibilităţi, de frustrări frumos canalizate, de reconstrucţii de clădiri şi atmosfere epocale. Energia care a alimentat dinamica de la curiozitate la nerv a ajutat Bucureştiul să câştige cel puţin 80 de cetăţeni care să îl reprezinte. Despre ce reprezentare este vorba însă? În mod firesc, un oraş reprezintă cetăţenii săi. Însă se poate conchide că starea urbanistică lamentabilă în care se află acum Bucureştiul nu poate să reprezinte aceşti oameni. Bucureşti are nevoie de reprezentare în faţa autorităţilor, în faţa cetăţenilor care încă nu înţeleg că pot şi trebuie să îşi apare dreptul la oraşul Bucureşti, acela lăsat de strămoşii lor. Oraşul rătăcit undeva între investitorii imobiliari şi administraţie, între pasivitatea cetăţenească şi ruinele timpului a fost azi regăsit. Parţial. Urmează o nouă şi lungă etapă. Însă Bucureştiul are răbdare," bucureştenii mai au cu ceea ce li se întâmplă?
Text de Irina Zamfirescu
